IBXL

dIn BruXelLes

Archive for the category “Vazute”

Moonrise Kingdom

Am dat peste un film surpriza. Moonrise Kingdom. Un film copilaresc, cu aventurile a doi copii ce vor sa fuga de acasa si de lume fara prea multe planuri. Ce mi-a placut e nu atat actiunea (care e dragalasa), dar filmarea mereu centrata si cat de colorate erau toate cadrele si toate personajele. Fain rol pentru Tilda Swinton si Edward Norton. Chiar nu e un film de ratat!

Californi-action

Am inceput biografia lui Steve Jobs si imaginea mea despre California incepe sa dospeasca din ce in ce mai mult. Dupa ce am stat o luna in 2006, cu vizite intense la obiectivele locului, am ramas impresionat, insa dezumflat de cat de dependent esti de masina. Mi-a ramas de vazut San Francisco.

Citind deci despre Steve Jobs si anii de inceput al Silicon Valley, cu inceputurile Hewlett Packard, Polaroid, Intel etc, incep sa il vad ca pe un laborator minunat unde a inceput sa se scrie ceea ce mancam noi acum pe paine. Totul “designed in California”, pe 60 de kilometri intre Palo Alto si San Jose… Mi-a ramas de vazut San Francisco.

Si inca o mostra din laboratorul de tehnologie mai jos. Un discurs TED al unui tip implicat intr-o gramada de experimente care sustine ca secolul 21 este cel al interfetelor. Date si felul cum prezinti datele. Si ceea ce faci cu datele ca sa aiba un impact. Web-ul e acum social (bleah, prea folosit cuvantul asta) si al infographics-urilor. Va fi (daca nu este deja) al continutului video. Tipul de mai jos a inteles toate astea si se joaca cu datele intr-un fel foarte creativ. Mi-a placut foarte tare videoclipul pentru Johnny Cash facut din cate un frame desenat de fani. Si inca si mai si fusion-ul de browsing, search engine si video/muzica din finalul prezentarii.

E despre cum sa angrenezi o gramada eterogena ca sa creezi un intreg artistic. Dati clic doar… E despre viitor.

Le prènom

Am vazut un film bun bun ieri. Pentru cine a vazut Carnage a lu’ Polanski, asta e varianta franceza. Pretextul e diferit, dar dialogul e dens si umorul mai putin negru, deci mai multe hohote in sala.

Patru adulti, prieteni din copilarie + sotia unuia se intalnesc la o cina. O mica gluma proasta si totul degenereaza pana cand la sfarsit ajungem la o declaratie de divort, un nas spart, o criza de nervi “dormi-pe-canapea-in-seara-asta” s.a.m.d Dar totul extrem de amuzant.

Filmul se numeste Le prènom.

 

 

 

KONY 2012 – O lectie de angajament

Tocmai am terminat de vazut un film despre Kony. Nimeni nu stie cine e Kony si de aceea el exista si face rau. El e numarul unu pe lista celor mai atroce criminali a tribunalului de la Haga.

Kony actioneaza in Uganda de cativa ani, iar acum se muta si spre Congo si Africa Centrala. Ce face el? Rapeste copiii familiilor, baietii devin membrii ai armatei lui, iar fetele sunt transformate in sclave. Apoi ii intoarce impotriva familiilor si ii foloseste dupa bunul lui plac. De ce nu e oprit? Pentru ca lumea nu il stie, iar armata din Uganda nu e destul de puternica cat sa opreasca fenomenul. Nu povestesc mai mult. E de vazut filmul.

De ce ne-ar pasa noua de Uganda? Pentru ca e vorba despre copii, libertate si nedreptate. Si oriunde s-ar intampla, cred ca ar trebui sa fim razvratiti chiar si din scaunul nostru comod, si de dupa clickurile anonime… Undeva, la un nivel conteaza: guvernul american a zis initial ca nu se implica, pentru ca realitatea asta nu atinge intereselor USA. Insa cand sute de mii de oameni au aratat ca le pasa, a devenit o chestiune de importanta nationala.

Regizorul filmului si liderul gruparii de protest impotriva lui Kony isi propune sa se implice in capturarea lui prin a il face faimos. Filmul are azi 80 de milioane de vizualizari pe YouTube. Si de asta e genial: permite ca la orice nivel de indiferenta, omul sa poate actiona. Nu primeste nimeni nici un cent pentru un like, insa cei care platesc vad ca oamenilor le pasa. Si se vor implica.

Vizionare placuta. Am incredere ca daca ai citit pana aici, il vei urmari.

PS: Si daca vi se rupe de Uganda si de ce se intampla prea-departe-de-otv-ul-din-ograda-noastra, filmul e atat de bine realizat, incat zic tare de tot un Jos-Palaria pentru montaj, idee si cu siguranta, impact.

The help

Grozav film direct din dulapul cu scheleti al Americii. Un film cu o poveste. Foarte foarte fain spusa.

O seara de miercuri

Chestia de mai jos e absolut de interes personal. Cred ca o sa fie amuzant cand o sa recitesc blogul peste doi ani.

Azi l-am asistat pe Nico la operatiunea “mi-am uitat cheile in casa si m-am incuiat pe-afara, nevasta e la 2000 de km si singura dublura e in masina.” Am inceput pe la un 21:00 pe -7 grade. Dupa ce-am dat turul posibilitatilor am recurs la cea mai putin murdara: sunat la vecinul de la 1 poate ne lasa sa ne cataram pe o scara pentru a ajunge la etajul 2, ca sa spargem geamu si sa intram in bucatarie. Sunam la interfon, raspunde o doamna care nu intelege franceza (si sigur nici romana, dupa nume). Buuun, deci asta cu vecinu cade.
Eu venisem pregatit cu un ciocan in geanta, la indicatiile prietenului, ca sa ii spargem masina de unde va recupera dublura. Asa ca am luat ciocanu, Alina nu citi, si i-am tras (nu eu, Nico) doua la geamul mic din spate de la un Opel nou nout. Oamenii treceau, noi zambeam. “Nu furam nimic, e masina noastra” (nu a fost nevoie sa ne explicam nimanui, dar cam asta era situatia in cazul in care venea politia).
Ideea e ca dupa doua lovituri zdravene de ciocan, geamul nici nu s-a clintit. Ciocan Ikea, bun doar pentru cuie, nu sparge masini. Sau o fi calitatea germana de vina…

Mai apare un vecin cu o idee, sa ne jucam cu un umeras de-ala de sarma pe la portiera, poate face clic si se deschide, ca asa facea el cand lucra la depanari pentru masinile mai vechi. Needless to say, n-a mers.

Reintrati in scara blocului, vedem ca ajunge domnul de la 1. Buna seara, buna seara, nu ne lasati si pe noi la dvs pe terasa, ca sa urcam … Zis si facut. Tipu’, un foarte amabil pakistanez ne-a lasat sa intram, ne-a dat lanterna si-am putut purcede. Fara prea multe daune, am intrat in casa unde am consumat exact o sticla de Leffe (fiecare) si-o pizza cu extra topic de branza de capra.

Sa mor io ca asa s-a intamplat, domnule politai.

Dragostea dureaza 3 ani – Cronica de film

Coada mare la intrare. Sala plina. Auzisem de piesa asta de teatru de ani buni, mi-a placut muult teaser-ul: In primul an cumperi mobila, in al doilea an muti mobila, in al treilea an imparti mobila. Si ma asteptam la ceva pe tema asta, o poveste profunda/amuzanta despre degradarea iubirii. Peste ce am dat a fost un fel de Sex and the city francez: Personajul principal vorbeste cu spectatorii (si inca n-am vazut un film bun in care se intampla asta), iar Parisul e unul din personaje. Sfarsitul e siropos si previzibil.
Replicile sunt bine scrise, depasesc marea masa a vocabularului, umorul e bunicel (meritul autorului, macar atat).
Nici nu stiu daca mi-a placut, a fost un film ‘de duminica’… nu-i de vazut de doua ori, ca nu cred ca ai lucruri de redescoperit. Da v-am zis de Millenium? No, la ala ma mai duc o data, saptamana viitoare.

Barbati care urasc femeile – cronica de film

M-am intors foarte entuziasmat de la un film grozav: Millenium – Barbati care urasc femeile.
Acum vreun an am citit cartea cu foarte mare interes, o poveste cu o enigma, nu zic politista, ci cu detectivi si cu un swedish twist. Asa ca la film m-am dus cu asteptari. Zic doar ca tipa carea joaca rolul lui Lisbeth e bestiala, Daniel Craig e si el pe acolo, dar sincer, rolul fetei te face sa sorbi cu zgomot fiecare scena in care apare.
Un film grozav, eu l-as asemana cu Tacerea mieilor. Aceeasi tensiune, roluri foarte bine jucate si o poveste care te tine legat de scaun 3 ore fara un pic. Recomand!
PS: Nu e un film la care te duci cu prietena sperand sa primesti ceva in seara aia. 🙂

Romania lui Radu Anton Roman

De ziua Romaniei nu am sarbatorit mare lucru. Am vrut insa sa scriu.

Singura forma de media romaneasca pe care o frecventez e facebook. Si astfel am aflat de o campanie, cea cu Diabetul, Avionul, Nadia si Nastase. Sa-ti imprimi postere si sa arati ca esti roman si sa te dai mare. Cu ceea ce s-a intamplat acum zeci de ani. Ca despre ispravi recente, mai putine laude… Ei, uite, eu despre (relativ) recente vreau sa vorbesc. Ca de 2 ani nu prea mai cunosc io Romania actuala.

Zilele astea mi-a picat in mana cartea lui Radu Anton Roman. Eu cu omul asta parca sarbatoream de fiecare data cand vorbea. Imi placea foarte mult stilul lui bogat, dar simplu de a descrie bucatele. Se juca cu metaforele cum nu am mai vazut si imi este model in privinta asta.

Dar ziceam ca mi-a picat in mana cartea lui. E o carte de bucate pe care eu o rasfoiesc din cand in cand ca pe o revista literara. Stilul de a descrie o reteta e atat de original incat si pasajul cu saratu’ si piperatu’ ascunde o gluma, o poveste… Cartea asta descrie asa de bine Romania, in esenta ei cea mai profunda… Si e, paradoxal, intraductibila.

Cumparati-o daca puteti, si puneti-o langa colectiile Adevarul. Si rasfoiti-o din cand in cand (ce-i drept, mie imi cam zboara paginile, dar nu conteaza).

In cinstea Romaniei, imi permit sa redau mai jos o reteta din cartea lui. De salata de boeuf.

SALATÃ DE BOEUF
Desi numele-i francez (salata de bou nu dã bine la urechile subtiri), iar mâncarea e fãcutã cu o clasicã mayonnaise, actul de proprietate se plimbã nesigur între Balcani si mãicuta Rusie.
Francezii îi spun macedoine (si nu salade de boeuf, cum ne-am fi asteptat noi, conform bunelor noastre relatii de prietenie si reciprocitate!)
Cu toate acestea; nu e sãrbãtoare româneascã de toamnã-iarnã-primãvarã fãrã galbena, rotunjita salatã de boeuf, ornatã cu gogosari rosii si mãslinute, cum se cuvine.
Mâncare citadinã, salata aceasta e destul de pretentioasã, cerând manufacturã rãbdãtoare si devotatã (asta explicã, zic eu, de ce se face numai la ocazii).
Salata de boeuf dovedeste grijã si pretuire mare pentru meseni. Rãspândirea ei nationalã a nãscut, în cãrtile de bucate si pe meniurile cârciumilor, si unele ciudãtenii
hazoase: „salata de biof cu carne de pui si parizer“, „salata de boeuf cu carne de vitã“ etc.

si-nca una ca-i prea tare…, de la ce se face cu sangeretele…

(…) se poate:
• mânca, asa cum e
• afuma – tine mai mult
• fierbe – cu hrean sau mujdei e o nebunie
• prãji în unturã, cum fac maramuresenii (si
cum stai, bade, acum, la saptezeci de ani, cu
colesterolul? Vai de mine, domnisoara doctor,
fain, multãmesc lui Dumnezeu drãgutu’, cã
mi-i si rusine sã vã zic, da’ dimineata-i falnic
cum îi bradu’!)

El Almodovar

Dedic postul cu numarul doua sute cincizeci lui Almodovar. Ca ieri am fost la film sa vad “La piel que habito“.
Omul asta face filme de cand Banderas era tanar si inca le mai are… Filmul zgarie timpanele sensibile cu imagini (uau) care deranjeaza, insa extrem de artistice. Hai sa nu laud io omu… Mergeti la film!

Daca vreti sa vedeti filmul nu cititi mai jos…
.
.
.
.
.
Antonio B. joaca in filmu asta rolul unui chirurg nebun care il rapeste pe violatorul fiicei sale (nebuna si ulterior decedata), ii schimba sexul, testeaza pe el noua piele pe care el a conceput-o in laboratorul lui de acasa, si noii fiinte ii da chipul si asemanarea fostei lui sotii (probabil sanatoasa dar decedata intre timp). Omu se indragosteste de Vera (fosta Vincente) care la final il #no-chiar-nu-zic-ce-se-intampla#. Deci asta ar fi actiunea. Bineinteles, actiunea e cel mai nesemnificativ lucru din film. Asa ca, bagati tata, e pentru o seara de luni, nu mergeti in weekend, decat daca ploua!

Post Navigation